Catalina’s Blog

In urma cu o saptamana am facut o programare pentru o audienta la directorul general al Directiei Generale de Asistenta Sociala si Protectia Copilului (DGASPC) . Am vorbit cu directorul economic, care mi-a spus sa vin urmatoarea saptamana, cand va fi si directorul general, care la momentul respectiv se afla in concediu medical (probabil intr-o vacanta bine meritata, dupa atata munca). Trebuia neaparat sa discutam cu acesta, in joc fiind viitorul unui numar considerabil de copii. In ziua in care aveam programata audienta, am sunat cu o ora inainte la secretariatul directorului general pentru confirmarea programarii. Dupa ce am ascultat robotul DGASPC-ului de nenumarate ori, am reusit intr-un final sa vorbesc cu o secretara. Aceasta mi-a spus ca putem veni fara nici o problema, programarea fiind inca valabila. Ne-am deplasat la sediul DGASPC, trei persoane: eu, directorul institutiei la care lucrez si asistenta directorului. Am ajuns acolo cu sperante foarte mari, gandindu-ne ca este ziua in care vom realiza ceva, ca vom reusi intr-un fel sa ajutam acesti copii nevinovati.
Secretara ne-a intampinat cu urmatoarele cuvinte: „Ne pare rau, insa domnul director este ocupat. Astazi se va ocupa doamna director x de audiente.” Am intrebat-o de ce nu ne-a comunicat telefonic  aceasta modificare. Mi-a spus sec si scurt ca m-a avertizat ca nu se cunoaste identitatea persoanei care va audia. Nu fusese insa asa, dar a insistat sa ma convinga de acest lucru. Am asteptat pret de 15 minute pe hol, in fata biroului marelui director. M-am gandit sa intreb daca putem discuta macar cu directorul economic. Cand am intrat, secretarele ieseau amandoua din biroul directorului, foarte vesele, fiecare cu paharul cu vin in mana. In momentul acela am inteles. Domnul director era extrem de ocupat, nu pentru ca ar fi fost preocupat de bunastarea copiilor, ci pentru ca isi sarbatorea ziua de nume. Si bineinteles ca la aceasta petrecere era invitat si jumatate din personalul DGASPC-ului. Asadar, acesta era motivul pentru care batea vantul prin toate birourile si toate lumea era foarte vesela. Dupa socul pe care l-am avut initial cand am inteles ce se intampla, am intrebat-o pe secretara daca se poate discuta macar cu directorul economic. Aceasta, i-a aruncat o privire complice colegei sale, si razand mi-a spus: „Nu cred ca se poate vorbi cu nimeni azi.”
Am iesit pur si simplu buimacita din biroul secretarei, nestiind daca sa plang sau sa rad. Asta se intampla in institutiile din Romania prieteni, e o tragi-comedie continua si nu stiu daca se va schimba ceva vreodata.
Am asteptat apoi in fata biroului doamnei director x, cam 30 de minute, insa nici aceasta nu ne-a onorat cu prezenta. Bineinteles, era probabil invitata la marea petrecere. Asteptand pe holurile DGASPC-ului am mai aflat ca audientele dureaza doar 10 minute fiecare, pentru ca bineinteles, domnul director este prea ocupat, sa ne ofere si noua, muritorilor de rand putin timp.
Am plecat, simtindu-ma neputincioasa, umilita si scarbita de aceasta institutie si de aceasta tara, si de oamenii care locuiesc in ea. Cuvintele care mi-au venit permanent in minte au fost „bataie de joc”. Ar fi fost interesant sa ii aducem domnului director toti acei copii care nu vor avea unde locui si sa ii lasam in biroul dansului. Poate asa ar fi realizat gravitatea lucrurilor.
In alta ordine de idei nu pot sa imi explic de ce nu ne-au putut spune atunci cand am sunat sa nu venim, decat prin faptul ca pentru domnul director totul e o gluma, o mare gluma, iar noi suntem fraierii care vin si asteapta pe holurile inguste ale DGASPC-ului. Multumim pentru grija, promptitudine si seriozitate domnule director!  La multi ani si sa ne traiti!